Şerpişor cu clopoţei

Cântă... Cântă frumos, nu totdeauna bine. Cântă frumos, dar niciodată de bine.

Când i se preschimbă vocea pentru a entuziasma, sună frumos şi atrăgător. O melodie suavă, compusă pe cele trei portative: pe cel din coadă, pe cel din unduirea mijlocului şi pe cel de din spatele capului. Sună frumos şi sună bine a încondeiere când lumina zilei doar spatele i-l lasă luminat, lucid pe deasupra frunţii spe a nu i se arăta împământeniţii ochi în care luceşte dorinţa de a cânta în orchestra de ceremonii imperiale.

De-ar fi să se încerce a privi de departe, s-ar putea să se vadă ceva mai puţin decât vederea lui ar vrea să cuprindă. Pleşuvităţi ca amintiri ale timpurilor ce-au trecut fără victoriile răsunătoare ce azi s-ar vrea corzi de escaladă către piscuri virgine, neapărat asigurată de jos, pentru ca dacă urcarea nu mai poate să se facă prin propriile forţări, cineva să poată să-l tragă sau, dacă e să cadă cineva ori să-l prindă în braţe, ori să aibă pe cine să strivească.

 Frumosul gândurilor trecătoare e valabil atât timp cât place altora, producând la rândul ei plăcere proprie. Dar cum plăcerea e o băutură ce produce o  mare dependenţă, se caută producerea ei “made-home”. Necunoscuta reţetă a produsului original este căutată în ingrediente fără noimă, pe principul “tot va ieşi ceva, ceea ce poate-mbăta”. Parfumurile fine, puse la un loc cu frunze în putrefacţie, odată malaxate şi macerate, se transformă într-o tescovină bună doar de distilat.

Şerpii mai au şi un obicei. Reci fiind, preferă sânii calzi. Sunt calmi şi liniştiţi până îşi simt solzii fremătând, până când coada poate să se mişte pentru a produce senzaţii de mulţumire şi îmbătare a celui ce îl încălzeşte. Când se simte satisfăcut muşcă fără urme de regret, părăsindu-şi victima în agonie, căutând o alta...

De cumva clopoţeii nu sunt destul de interesanţi, ochelarii devin un simbol mult mai relevant. Relevant însă şi pentru otrava care îşi dublează efectul.

Omul este om şi amprenta, privită din acele înalturi în care totul se relevă, nimic nu se poate ascunde, nici fapta, nici făptura, nici intenţia.

Nici n-ar fi prea greu de privit din faţă un personaj care are idei deloc specifice omului, căci nevrându-şi vârsta cunoscută, caută să se arate mult mai valoros, într-ale potenţelor fizice decât l-ar putea caracteriza un număr... Dar ce se vede?

Sclipeşte intens, prea intens privind de sus, atat se poate să se vadă, căci totul este p reflexie, nimic nu intră, nimic nu iese. Chiar şi apa de ploaie lunecă, nelăsând ceva să se prinda, mai totul este dat să se prelingă.

Din spate nu apare decât o umbră a acelei prelingeri, a căderilor butucilor ce dădeau cândva să formeze ceva ce se asemăna a făptură pusă pe fapte mari, dar umbrite de propria-i delăsare şi conjuncturism în agăţarea firimiturilor de suflete în trecere. În punctul în care s-ar putea, normal poziţiona echilibrul şi stabilitatea, există doar o mare şi incertă umbră generatoare de haos. În loc de verticalitate se vede unduirea oblică a neputinţei de a se deosebi înalţimea de lungime.

Privirea îndreptată acolo unde toţi privesc, e doar o confirmare a diferenţelor dintre prima lume şi lumea de mai jos, acolo unde se culeg câteva frânturi din luminile rampelor, frânturi din ceea ce dat este să fie doar acelor ce poartă în priviri, spusă şi gesturi, har şi nu hulpavitate, imitativitate şi inconsistenţă. Stânga e uneori încurcată de dreapta, şi chiar de e o raritate, nu îndulceşte însă faptul că ceea ce ar trebui să fie în stânga trebuie să fie în dreata, motiv pentru care nu exista...

Restul e simplă dorinţă pentru sine şi vorbe pentru alţii, totul în tonalitatea zăngănirii solzilor a clopoţei.

Indicii: text cu trei autori, generaţia întârziaţilor, incertitudine de vârstă

Sindrofiticul ca ins

Depărtările schimbă unghiurile de incidenţă şi eroarea de paralaxă este inevitabilă. Din depărtare venind, cu viteză şi fără a se arăta statornică, orice piatră, oricât de colţuroasă ar fi, este mai rotundă decât o bilă bine şlefuită.

Din zările îndepărtate ale lipsei de orice preocupare ce l-ar putea defini şi contura ca şi chip existenţial omenesc, se înarmează cu suficiente resurse de împrumut pentru a fi concordant cu sindrofiile la care îşi împinge formele de manifestare pentru a i se pierde urma, asemenea paşilor pe care îi face, mereu ezitant pe coridoarele subteranelor din suflet.

Având o spaţialitate redusă la dimensiunile planului de proiecţie al imaginii fără perspective, propria-i imagine pendulează între verticalitatea existenţială şi orizontala umbră. Privindu-şi umbra îşi modelează statura prin schimbarea poziţiei proiectorului ce face posibilă existenţa umbrei. Aşezându-l la nivelul genunchiului când acolo îi coboară şi sediul gândirii, lasă o umbră difuză pe tavanele sub care îi place mai tot timpul să se adăpostească de stropii de ploaie trecători. Când trebuie să-şi compare elucubraţiile cu ale celor ce spun în puţine cuvinte ceea ce eternitatea nu i-ar fi suficientă pentru a spune ceva printre negaţii contradictorii, precum cenuşa, îşi aşază proiectorul deasupra frunţii pentru a-şi putea călca bine şi eficient propria umbră.

Fără tragere prea mare de inimă, trăind neînţelese contracţii egotice, proclamă buna dispoziţie, alergând prin faţa podiumurilor pentru a-şi demonstra veleităţile artistico-imagistice, concentrate în densitate pe număr de componente ajutătoare. Imagini şi imaginaţii, de multe ori în contra-lumină.

Mereu foarte grozav, mereu acaparator, mereu adept al horei cu un pas înainte-doi paşi înapoi, se face vederilor văzut, când nu se ploconeşte mai marilor înaintaşi. Când simte că lumina-i bate în creştetul capului ameţeşte pentru că nu reuşeşte să-şi menţină stabilitatea fără umbra ce şi-o are ca stabilopod.

Din înalturi frumuseţea creată materialiceşte nu mai apare decât ca o mlaştină cu reflexii multicolore întâmplătoare. Turbulenţele produc vârtejuri care anestecă multicoloritatea dându-i nuanţe de gri-cafeniu, îmbogăţită pe deplin de mâlul scos din străfunduri pentru a estompa orice irizaţie ce ar putea mărgini petele.

Când puternice rafale de vânt se fac sinţite, ploi de picături limpezite în grabă sunt lăsate să cadă precipitat şi des peste întinsa suprafaţă cuprinsă de mocirla ce asfixiază orice formă de trăire. Câteva ferestre lasă să treacă lumina şi bulele aerisitoare ce vor să fixeze şi cureţe instabilul teren al unei fundaţii aşezate pe nişte piloni ce mereu caută să stea locului, pentru a se putea înalţa ceva deasupra lor, nu doar un plan al nivelului mării.

Nimic nu e bine colorat, nimic nu e bine limpezit. Când valul de lumină e puternic, umbre de ploape prea rapid mişcătoare aduc pedelele de întuneric pentru a crea o cortină circulară care să izoleze totul de luminarea ce ar face să trepideze nimicul creat din neîmpliniri şi frustrări. Când nici aşchie nu poate fi, nici trunchi rodnic, orice creangă ruptă nu este decât o uscătură. Şi chiar dacă pădurile sunt rare, uscăturile nu lipsesc. Dar unele dintre ele încă au pretenţia de lăstar şi se vor înconjurate de lăstari care să decadă la esenţa de uscătură călcată în picioare.

Focurile se aprind totdeauna în uscături. Dar odată aprinse pot să facă să ardă copaci plini de rodnicie şi făcători de umbră binefăcătoare... Când ard falnicii copaci, pompierii nu pot stinge focul cu apă plină de mâl.

Indicii: distractiv în public, cuplaj la informaţii superficiale, negare continuă

Apostolul contrafăcut

Însemnat cu forme androgine, chipul îi tradează căutarea respectului fără de motiv şi încercarea de a umple o panoplie cu trofee de vânătoare sub acoperire. Pasul îi este calculat spre a se prezenta cu o siguranţă indubitabilă, iar vorbele au în ele consistenţe fără argumente, înţelesuri superficiale şi fărâme desprinse din dubioase obsesivităţi congestive.

Gesturile n-au nici faţă nici spate, sunt coroborate singurei dorinţe de autosatisfacere. Nici teamă, nici ruşine, nici îndemn spre smerita înnobilare.

Pe armonii pline de puteri eliberatoare îşi aruncă harponul măreţiei ce va fi câştigată, în schimbul cedării personalităţii, capitulării în panoplia cu figurine triste.

Buric al unei lumi inventate, aduce osanale anonimatului şi îşi anonimează propriile impresii despre sine. Induce idei, dar fură începuturi spre a-şi continua agonia extazică a mimetismului copleşitor.

Fără arme mai lungi de mărimea palmei, încearcă atacuri mortale colaterale cu speranţa de a lăsa impresia demascării atacatorilor trimişilor speciali pe Pământ.

Privit din faţă arată a fi blajinul care suflă în piper spre ceilalţi, cu buzele calculat rotunjite pentru ultimul sărut, cu ochii căutători în orizontul propriu, şi pletele fluturând în aura multicolor modificantă.

Privit din spate, oricine poate să vadă gârbovirea pricinuită de închipuiţii pumni primiţi în plex, din teama neîmplinirii dorinţei. Două mâini pregătite a sugruma sau a dezbrăca nu-şi găsesc niciodată odihna în continua balansare conformizată.

Lateralele-i definesc complexitatea structurii amorfe înfierbantată de mişcarea browniană a marii conflagraţii interne. Echilibrându-se în faţă în două puncte, în spate îi este sprijin capul spre a nu se dezechilibra în marea-i alergătură.

De sus e greu de desluşit ceva în groapa de potenţial în care se adună, fără stratificare, superioare potentialităţi, excentrice decăderi şi o multitudine de îndoielnice adevăruri incerte. Sporovăieli fără spor ţin locul predicilor moralizatoare injectând glumele pe post de anestezic al bunei simţiri. Elucubraţii învăţate prin citirea la lumina aparatului de sudură îndeamnă la o falsă pudoare a pisicii ce zgârâie rău când nu simte brânza bună în burduful de câine!

Când mantia apostolicească se va învrednici a nu se mai aşeza pe umerii înfulăriţi, contrafacerea va fi deferită înaltei idei dispreţuitoare.

Indicii: spiritualitate, date personale lipsă, superficialitate

Luciferi cu pălărie

Privind din faţă, multe căi se văd drepte. Umbra şi zornăiturile fac să fie văzuţi doar paşii la vedere, să fie auzite doar cuvintele spuse şi înţelese doar gesturile de curtuazie.

Din spate însă multe se mai văd. Când cortina se ridică, preţul este pus pe ceea ce se vede din faţă, spatele rămânând complet descoperit. Atât de descoperit că par să se vadă toate formele dosnice şi josnice.

Paşii ce par hotărâţi au o şovăire la ridicare, fiindu-le frică de a nu fi acuzaţi de tentativa de doborâre. Desprinderea este o corvoadă, la fel cum corvoadă este şi poziţia stabilă şi fixă, preferându-se arătarea tălpii pentru ca mărimea sa să-şi pună amprenta pe feţele privitorilor.

Cuvintele ce se aud dinspre spate nu mai au nici dulceaţa, nici dulcegăria, nici înţelepciunea celor ce sunt tuturor spuse, mai mulţi sau mai puţini. Sunt mereu invocate trimiterile în umbre, în întuneric sau în adancuri a celor ce ar trebui să îi dea totul pentru înălţarea sa pe podiumurile recunoaşterii. Când normalele râsete ale altora îi sunt auzite, cuvântul înspre spate iscă uragane nimicitoare.

Gesturile spun aproape totul pentru cei ce pot să înţeleagă şi vor să priceapă structura conceptuală. Plecăciunile sunt de fapt împingeri din cale, mulţumirile sunt un "trebuie mai mult", iar pentru tot câştigul ce-l are intinde mâna spre a fi plătit.

Matematic, privirea din faţă şi din spate echivalează cu definirea părţii reale. Cu un mic şi singur “i” în faţă, numărul are şi o componentp imaginarp, echivalentp privirii observânde de sus.

De sus văzut, de acolo unde traiectoriile apar total nedisimulate, de unde ungherele nu au acoperiş, albul faţadei poate fi separat de fumul negru, ucigător, din interior.

Dulău de stână, dedat la laptele bietelor mioriţe, îi este mereu necesară prezenţa celor inimoşi, frumoşi şi curaţi, pentru a se arăta pe sine ca îngeresc şi plin de dăruire. Dăruieşte şi se încarcă de multe gânduri bune, dar darul său este o parte din ceea ce ia de la alţii. Îşi opreşte partea leului, pe care o preferă cât mai mare, pentru a-şi păstra o amprentă angelică.

Când se trezeşte singur, rage şi răgneşte, dar cu glas mieros cheamă la degustarea preaplinului pahar otrăvit. Jucând de-a "v-aţi acunselea" cu "pentru tine-pentru mine", aruncă niste corzi mari şi puternice spre cea fericită mioară ce a fost otravită cu propriul lapte, chiar şi atunci când acesta de băut nu era bun.

Când ştie că laptele-i este plin de tot ceea ce are necesar pentru el, un alt machiavelic înger este chemat spre a-i fi păstor. Păstorită de un astfel de pastor, totdeauna îşi va putea sorbi necesitatea fără a se mai cheltui din partea leului pentru a o chema şi ademeni pe mioară. Iar machiavelicul intră şi el în joc, punând la bătaie tot arsenalul de neputinţă, înfumurare, îngâmfare, grandomanie şi prefăcătorie, doar-doar ar putea arăta că în curtea proprie mioara ar fi şi mai rodnică, şi mai arătoasă.

De sus, vederea umbrelor este ceva atât de uşor încât nici semnul degetului arătător şi cel mic, ridicate, nu este un secret, aşa cum nici îmbrătişările dintre lepros şi ciumat nu-s altfel văzute decât ca o încercare de apariţie a unei noi boli, mai fără de leac.

Machiavelicul îşi joacă un rol doar şi nimic nu vede, nimic nu percepe. El deschide porţile cu capul şi îngenunchează pe ştergătorul de noroi. Cauta intrarea în casă cu lumânarea stinsă sau pe la ferestrele altora, când le vede luminătoare. Şi îşi joacă jocul exagerând cu jucăriile.

Reuşitele stau în vârful cuţitului şi se clatină la adierea palei de boare dată de venirea sau trecerea unui înger ce a fost vrut ademenit. Şi reuşitele dispar dacă un purtător de sceptru aprinde o candelă. Rămâne doar urletul macabru al machiavelicului şi răgnetul de frică şi neputinţă al luciferianului.

Ca să se ascundă privirii de sus, ca să dea exemplu machiavelicului, îşi pune pălăria ce-i poate ascunde urechile pline de flăcări, pentru a-i rămâne doar strălucirea rece, luminoasă a angelismului ce şi-l însuşeste plin de vervă. Doar că, aşa cum orice pasăre pe limba ei piere, ulciorul merge doar de trei ori la apă. A patra oară crapă, iar lui Lucifer cu pălărie aripile-i se vor închide iar masca va merge la morgă. Chipul hâd îşi va da în vileag tot adezivul sintetic folosit atât de des...

Indicii: chei la brâu, fotograf de instantanee, cântareţ pe text, nervos contra cost

Controversaţionismul

Când aud pomenită data de 11 septembrie 2001, nu pot să nu îmi amintesc de imaginile şocante pe care le-am văzut la TV în urmă 8 ani când, În această zi neagră au murit 2 978 de oameni din diferite colţuri ale lumii.

Curiozitatea pur umană, m-a determinat să încerc să aflu mai multe date despre aceste “atentatele teroriste”. La încercarea de a înţelege cauza şi efectul cataclismului, m-am confruntat însă cu numeroase piedici şi întrebări ce rupeau cursul firesc al lucrurilor şi ridicau multe semne de întrebare. Povestea vândută oficial de mai marii Statelor Unite spune că 4 avioane comerciale au fost transformate în proiectile enorme menite să lovească în clădirile importante ale Statelor Unite ale Americii. Această variantă frumoasă pare însă doar o poveste de speriat copii căci este contrazisă de mici, dar multe inadvertenţe.

Primul avion a lovit turnul nordic al complexului World Trade Center la ora 8:46 (15:46 ora României). Al doilea a lovit turnul sudic al aceluiaşi complex după numai 17 minute. Al treilea avion şi-a atins destinaţia – Pentagonul – la 9:37. Pasagerii celui de-al patrulea avion, însă, au primit vestea despre celelalte trei avione şi au luat atitudine. Au contra-atacat şi au învins teroriştii ce luaseră controlul asupra avionului, dar acesta s-a prăbuşit în Shanksville, Pennsylvania.

Citind din “9/11 Commission Report” (raportul întocmit de comisia desemnată să investigheze şi să prezinte poporului american evenimentele ce au avut loc în data de 11 septembrie 2001) ar trebui să credem că un avion Boeing 757 ce cântăreşte în jur 100 de tone a fost “vaporizat” aproape în totalitate în urma impactului cu Pentagonul. Singurele părţi ce par să fi aparţinut unui avion, găsite la locul accidentului, nu corespund în nici un fel unei aeronave de dimensiunea unui Boeing 757. După manevre deosebit de dificile cum ar fi o întoarcere de 330º, planare la numai câţiva centimetri deasupra solului, avionul a izbit din plin inelul exterior al Pentagonului lăsând o gaură de dimensiuni mai mici decât cele ale avionului în sine…

Pe de altă parte, aeronavele care au lovit turnurile gemene din New York au produs şi ele evenimente catastrofale nemaiîntâlnite în istoria aeronauticii, sau a artileriei, până în acea zi. Incendiile devastatoare cauzate de explozii (pe care pompierii le-au declarat sub control!) au reuşit să slăbească rezistenţa celor două clădiri cu ra-me din oţel în aşa fel încât amândouă s-au prăbuşit perfect în propriul subsol după numai 56, respectiv 103 minute de la impact. Sunt singurele clădiri din lume (vezi şI emisiunile pe aceeaşi temă, anterioare, de pe Discovery Channel) cu rame din oţel care s-au prăbuşit în to-talitate din cauza unor incendii, care, după statistica u-nor specialişti ce au anchetat independent cazul prăbuşirii turnurilor gemene, nu puteau atinge acele explozii temperatura de 1510ºC, necesară topirii oţelului, ci doar pe cea de… 650ºC, înroşindu-l.

Răspunsul dat de către experţi a fost că prăbuşirea turnurilor nu a fost nimic altceva decât o implozie controlată. În toate filmările cu turnurile căzând sunt vizibile mici explozii mai jos cu aproximativ 30 de etaje decât norul de praf cauzat de căderea atipică ce a început din vârful turnului. În plus, tot camerele video ale jurnaliştilor au surprins atât un lichid portocaliu strălucitor curgând de la etajele superioare, cât şi coloane de susţinere ale turnurilor decupate perfect la un anumit unghi ce te duce cu gândul la demolările controlate ce aplică aceeaşi tehnică pentru manevrarea direcţiei de cădere a clădirii. Lichidul respective, misterios, este posibil să fi fost “termit” - un lichid folosit în explozibili, menit să doboare construcţii gigantice precum zgârie-norii din New York.

Oricine se poate întreba în acest caz, cum s-a putut planifica o astfel de demolare fără ca niciunul dintre mii-le de angajaţi ai complexului World Trade Center să observe. Însă, mulţi dintre aceştia au sesizat activităţi ne-obişnuite în săptămânile premergătoare evenimentului, inclusiv lungi căderi de curent în care toate camerele de supraveghere erau oprite şi toate uşile deschise oricui ar fi vrut să intre sau să iasă din incinta celor două turnuri.

Pe lângă acestea se poate adăuga faptul că pompierii ce lucrau la evacuarea clădirii au declarat că înainte ca turnurile să se prăbuşească, în subsoluri au avut loc explozii ce au au produs victime, răniţi şi distrugeri chiar şi ţn holurile celor doua turnuri. Declaraţiile sunt înregistrate.

Cei care îi deplâng pe pasagerii avionului ce s-a prăbuşit în Shanksville pentru curajul nebunesc de a se confrunta direct cu teroriştii ar putea să fie foarte surprinşi când vor afla că există o teorie, destul de probabilă, cum că aceştia ar fi ajuns teferi şi nevătămaţi la un centru NASA. În primul rând, locul prăbuşirii nu este deloc asemănător cu cele ale altor prăbuşiri, întrucât cele mai mari sfărâmături erau de dimensiunea unei cărţi. “Arată de parcă cineva ar fi aruncat o grămadă de metal din cer. Arată ca şi când cineva ar fi luat un camion de gunoi, ar fi săpat o groapă de 3 metri şi ar fi descărcat camionul în ea. Nu era nici un cadavru. Până în ziua de azi nu am văzut o picătură de sânge de la acel accident” - este mărturia lui Wally Miller, medic legist prezent la faţa locului.

În al doilea rând, exact de 11 septembrie, când toate zborurile au fost forţate să revină la sol, se pare că pe aeroportul Hopkins din Cincinnati au aterizat două avioane; aeroportul a fost apoi evacuat din cauza unei ameninţări cu bombă. Pasagerii avionului Delta 1989 au fost reţinuţi, izolaţi de ceilalţi pasageri şi interogaţi individual. Unii martori povestesc că au auzit că aceşti oa-meni au fost duşi la un centru NASA.

S-a creat o adevarată încurcătură între cele două avioane în ceea ce priveşte orele aterizărilor, orele evacuărilor, numărul de pasageri şi locul unde au fost duşi pasagerii, în aşa fel încat sunt două seturi de date despre evenimentele petrecute pe acel aeroport. Şi încă ceva: se pare că avionul ce se presupune că s-a prăbuşit în Shanksville a fost văzut în 2003 pe un aeroport din Chicago.

De ce atâtea lacune în povestea officială? Familiile victimelor au început să ceară răspunsuri foarte curând după atentate. Casa Albă, însă, a luat o atitudine nemaiîntâlnită până la ora actuală - a restricţionat anchetele independente, dar nici nu a pornit o anchetă pro-prie. Apoi, Congresul a dat publicităţii un raport propriu, dar Casa Albă a cenzurat 28 de pagini din acesta. Forţat de oamenii ce se simţeau nedreptăţiţi, preşedintele George W. Bush a desemnat pe cineva să conducă o investigaţie. După 411 zile de la atentate, Casa Albă alege toţi membrii acestei comisii. Însă jumătate dintre aceştia apărau interesele prezidenţiale. ŞI aşa în sprijinul anchetei acestei comisii, au fost eliberate doar un sfert din cele 11.000 de documente necesare, iar cele oferite aveau porţiuni cenzurate. Preşedintele George W. Bush şi vicepreşedintele Dick Cheney au acceptat să depună mărturie numai împreună, fără a fi sub jurământ, iar înregistrările şi transcrierile nu erau permise. Cei ce au luat notiţe au fost forţaţi să le predea serviciilor secrete...

Rezultatul acestei comisii a fost nemulţumitor atât pentru cetăţenii obişnuiţi cât şi pentru o parte din membrii comisiei. Relatarea evenimentelor a fost măsluită, deformată, şi nenumărate aspecte ale evenimentelor au fost omise. Spre exemplu, cea de-a treia prăbuşire din istorie a unui zgârâe-nori cu ramă de oţel, şi anume clădirea 7 din complexul World Trade Center, ce s-a petrecut la 17:30 în aceeaşi zi, nu este nici măcar menţionată, tocmai pentru că ridică prea multe semne de întrebare. Miciile incendii erau mult prea slabe pentru a slăbi o asemenea structură (pompierii au declarat că situaţia este sub control, dar li s-a ordonat să părăsească clădirea la 11:30), iar prăbuşirea propriu-zisa se apropie foarte mult ca aspect de o demolare controlată. În 6,5 secunde dosare despre cele mai mari fraude la nivel internaţional au fost distruse, pierdute pentru totdeauna, odată cu prăbuşirea clădirii.

Totuşi de ce? De ce şi-ar omorî conducătorii unui stat atăţia cetăţeni? Ce ar avea de câştigat? Poate de dragul unui ideal…

Există un document intitulat “Project for the New American Century” (Proiectul pentru noul secol american): un grup de conservatori au propus înainte de 2001 un plan de execuţie prin care America să ajungă o putere de neoprit. Multe din scopurile propuse în acest proiect au fost deja atinse prin nenumăratele războaie pe care Statele Unite le-au purtat cu numeroase ţări pentru interese economice sau politice din anii 1950 până în ziua de azi. Războaiele din Afganistan şi Irak, al căror pretext au fost atentatele din 11 septembrie, au adus un profit imens pentru Industria americană de război.

Statele Unite, cel mai mare consumator de petrol din lume, are resursele asigurate. Construcţia conductei pe care talibanii o refuzaseră înaintea războiului a fost mai apoi demarată şi acum America deţine controlul a 60% din resursele de petrol ale lumii.

Larry Silverstein, deţinătorul complexului World Trade Center, a obţinut exuberanta sumă de 6 miliarde de dolari la încasarea asigurării ce a fost modificată cu numai câteva săptămâni înainte de 11 septembrie, în aşa fel încât să acopere pagubele în cazul unor atentate teroriste. Aşadar, Silverstein a făcut un profit imens ce a depăşit cu mult suma de 15 milioane de dolari investiţi în cumpărarea complexului. Este evident că se pune întrebarea cheie: cum de a ştiut tocmai atunci să modifice poliţa de asigurare?

În schimb, cei învinuiţi pentru uciderea a mii de oameni - Al Qaeda, Osama Bin Laden şi Saddam Hus-sein nu au avut nici un câştig în urma atentatelor, ba din contră, acum nu îşi mai pot desfăşura activităţile în mod normal.

Al Qaeda – descoperită sau poate creată de CIA în anii ’80 - nu mai poate funcţiona din cauza celebrului “Patriot Act”, care permite spionarea oricărui tip de comunicare a cetăţenilor, arestarea pe bază de suspiciune fără mandat, fără a alerta pe nimeni şi fără a acorda dreptul la un avocat.

Osama Bin Laden, deşi a negat orice implicare în atentatele teroriste, a fost urmărit pretutindeni şi astfel nu a mai putut beneficia de îngrijire medicală, pentru că orice stat l-ar fi luat în primire ar fi fost acuzat de complicitate. Bin Laden a renunţat aşadar la stilul său de viaţă relativ comod, a fost supus unor cheltuieli substanţiale pentru tratamentul medical şi unele ştiri au anunţat chiar că ar fi decedat.

Saddam Hussein, dictatorul Irakului, a devenit un fugar după atentate, a fost prins, închis timp de 3 ani, apoi a fost spânzurat, într-o zi sfântă pentru cei cu aceeaşi credinţă cu el, pentru poporul său.

Aşadar, vinovaţii morali desemnaţi de autorităţi nu au tras vreun folos de pe urma atentatelor şi nici nu ar fi avut şanse să aibă, iar cei ce au arătat cu degetul în stân-ga şi în dreapta au avut câştiguri mari datorită evenimentelor de la 11 septembrie.

Tot ce ştiu este că o teorie a conspiraţiei rămâne doar o teorie atâta timp cât este o ipoteză, un concept, o idee. Când găsim însă o dovada oricât de mică, teoria devine o posibilitate. Iar dacă numărul dovezilor creşte, posibilitatea este o probabilitate. Cam aşa se întâmplă şi în cazul evenimentelor de la 11 septembrie 2001.

Oricine poate verifica ceea ce am scris, nu sunt inventţii. Există, de asemenea, oameni de ştiinţă, fizicieni, experţi în demolări controlate etc. care au ajuns la concluzia că versiunea oficială e practic imposibilă. Niciodată, nici un zgârâie-nori cu schelet metalic, nu s-a prăbuşit din cauza vreunui incendiu. Să ne amintim doar cazul celui din centrul Madridului care a ars două zile, scăpat de sub control, rămânând în picioare. În final au trebuit să-l demonteze bucată cu bucată. Inginerii “neutri” nu au reuşit să demonstreze nimic. Sfărâmăturile au fost luate în grabă nepermiţându-se accesul nimănui. Nu s-a făcut anchetă. S-a acceptat crearea comisiei după multe cereri din partea familiilor, şi asta după aproape 2 ani. Comparaţi cu alte evenimente! Complexul World Trade Center a fost un eşec economic şi în plus autoritatea portuară (fosta proprietară), a fost presetă ani de zile să rezolve problema azbestului ce acoperea structura de metal a turnurilor. Pentru cei ce nu ştiu, azbestul e cancerigen, este interzis în construcţii, şi trebuia eliminat, costul operaţiunii fiind de aproximativ 1000 milioane de dolari (în care se includea şi eliminarea azbestului din “La Guardia”). Valoarea World Trade Center în 2001 era estimată la …1000 milioane dedolari. În final… azbestul s-a dus... pe aripile vântului, şi toţi au avut de câştigat, Bush, Silverstein, industia de armament, cei implicaţi în scandaluri, cercetaţi, ale căror dosare ce se aflau în WTC 7, s-au făcut praf. Americanii nu şi-au băgat cuţitul în inimă, doar şi-au rezolvat problemele! De plătit au plătit societăţile de asigurări care numai americane nu erau!

Care sunt forţele ostile Americii care să o reclame în forurile internaţionale?! Oameni buni, noi credem că vedem, da´ habar n-avem! Lumea nu mai e aceeaşi, s-a schimbat. Puterea o are Banul şi acesta e în Statele Unite ale Americii, în mâinile acelor ce fac cărţile! Ce facem cu Apocalipsa? Nu mai e valabilă?! Drepturile americanilor s-au restrâns, după 11 septembrie! E şi asta o legendă urbană?! Tot ce scriu se poate verifica, dar dacă preferţi să visaţi în continuare despre America, tărâmul de vis, nici o problemă, dar într-o zi tot vă veţi trezi!

Şi v-aş mai zice: “nu vă lăsaţi creierul la garderobă”, dar dacă îl folosiţi, s-ar putea să fiţi taxaţi ca lunatici! Am învăţat să folosesc mai mult raţiunea, să verific, că pe toate nu le pot şti! Doar Dumnezeu le ştie, şi nici u-nul dintre noi are pretenţia de a fi în postura sa! Noi doar înregistrăm efectele. Pe noi ne zdrobesc furtunile. Noi cerem adevărul dar ni se serveşte un desert de con-troverse!

Lumea a trecut prin mai multe etape de evoluţie; istoric se ştie: comuna primitivă, sclavagism, feudalism, capitalism, comunism (dacă s-o fi ajuns la aşa ceva!)... Pe lângă şi în interiorul acestora, s-a trecut prin diferite curente... fără pretenţia de clasificare în formă, esenţă, sens sau în timp, aş putea enumera: iluminism, conservatorism, gîndirism, opoziţionism, oportunism, fariseism... şi câte altele se vor mai fi! Am ajuns în aceşti ani, de graţie, să trăim cea mai iluminată perioadă - contro-versionismul pe care, eu, cu priceperea şi cultura mea harababura îl voi defini totdeauna ca legat de extraordi-nara ţară, leagăn al culturii pistolului, America!

Şi tot leagăn al unei culturi va rămâne pentru totdeauna... Cultura inducerii de idei false în numele controversatei dreptăţi a celui mai puternic!

Dumnezeu să binecuvânteze America! Dacă nu cumva şi Dumnezeu mai poate rezista în faţa controverselor datorate blestemelor a milioane de oameni cărora li se dă, din America un destin forţat. Un destin de foame, sărăcie, boli şi moarte!