Depărtările schimbă unghiurile de incidenţă şi eroarea de paralaxă este inevitabilă. Din depărtare venind, cu viteză şi fără a se arăta statornică, orice piatră, oricât de colţuroasă ar fi, este mai rotundă decât o bilă bine şlefuită.
Din zările îndepărtate ale lipsei de orice preocupare ce l-ar putea defini şi contura ca şi chip existenţial omenesc, se înarmează cu suficiente resurse de împrumut pentru a fi concordant cu sindrofiile la care îşi împinge formele de manifestare pentru a i se pierde urma, asemenea paşilor pe care îi face, mereu ezitant pe coridoarele subteranelor din suflet.
Având o spaţialitate redusă la dimensiunile planului de proiecţie al imaginii fără perspective, propria-i imagine pendulează între verticalitatea existenţială şi orizontala umbră. Privindu-şi umbra îşi modelează statura prin schimbarea poziţiei proiectorului ce face posibilă existenţa umbrei. Aşezându-l la nivelul genunchiului când acolo îi coboară şi sediul gândirii, lasă o umbră difuză pe tavanele sub care îi place mai tot timpul să se adăpostească de stropii de ploaie trecători. Când trebuie să-şi compare elucubraţiile cu ale celor ce spun în puţine cuvinte ceea ce eternitatea nu i-ar fi suficientă pentru a spune ceva printre negaţii contradictorii, precum cenuşa, îşi aşază proiectorul deasupra frunţii pentru a-şi putea călca bine şi eficient propria umbră.
Fără tragere prea mare de inimă, trăind neînţelese contracţii egotice, proclamă buna dispoziţie, alergând prin faţa podiumurilor pentru a-şi demonstra veleităţile artistico-imagistice, concentrate în densitate pe număr de componente ajutătoare. Imagini şi imaginaţii, de multe ori în contra-lumină.
Mereu foarte grozav, mereu acaparator, mereu adept al horei cu un pas înainte-doi paşi înapoi, se face vederilor văzut, când nu se ploconeşte mai marilor înaintaşi. Când simte că lumina-i bate în creştetul capului ameţeşte pentru că nu reuşeşte să-şi menţină stabilitatea fără umbra ce şi-o are ca stabilopod.
Din înalturi frumuseţea creată materialiceşte nu mai apare decât ca o mlaştină cu reflexii multicolore întâmplătoare. Turbulenţele produc vârtejuri care anestecă multicoloritatea dându-i nuanţe de gri-cafeniu, îmbogăţită pe deplin de mâlul scos din străfunduri pentru a estompa orice irizaţie ce ar putea mărgini petele.
Când puternice rafale de vânt se fac sinţite, ploi de picături limpezite în grabă sunt lăsate să cadă precipitat şi des peste întinsa suprafaţă cuprinsă de mocirla ce asfixiază orice formă de trăire. Câteva ferestre lasă să treacă lumina şi bulele aerisitoare ce vor să fixeze şi cureţe instabilul teren al unei fundaţii aşezate pe nişte piloni ce mereu caută să stea locului, pentru a se putea înalţa ceva deasupra lor, nu doar un plan al nivelului mării.
Nimic nu e bine colorat, nimic nu e bine limpezit. Când valul de lumină e puternic, umbre de ploape prea rapid mişcătoare aduc pedelele de întuneric pentru a crea o cortină circulară care să izoleze totul de luminarea ce ar face să trepideze nimicul creat din neîmpliniri şi frustrări. Când nici aşchie nu poate fi, nici trunchi rodnic, orice creangă ruptă nu este decât o uscătură. Şi chiar dacă pădurile sunt rare, uscăturile nu lipsesc. Dar unele dintre ele încă au pretenţia de lăstar şi se vor înconjurate de lăstari care să decadă la esenţa de uscătură călcată în picioare.
Focurile se aprind totdeauna în uscături. Dar odată aprinse pot să facă să ardă copaci plini de rodnicie şi făcători de umbră binefăcătoare... Când ard falnicii copaci, pompierii nu pot stinge focul cu apă plină de mâl.
Indicii: distractiv în public, cuplaj la informaţii superficiale, negare continuă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu