16 ian. 2012

Şerpişor cu clopoţei

Cântă... Cântă frumos, nu totdeauna bine. Cântă frumos, dar niciodată de bine.
Când i se preschimbă vocea pentru a entuziasma, sună frumos şi atrăgător. O melodie suavă, compusă pe cele trei portative: pe cel din coadă, pe cel din unduirea mijlocului şi pe cel de din spatele capului. Sună frumos şi sună bine a încondeiere când lumina zilei doar spatele i-l lasă luminat, lucid pe deasupra frunţii spe a nu i se arăta împământeniţii ochi în care luceşte dorinţa de a cânta în orchestra de ceremonii imperiale.
De-ar fi să se încerce a privi de departe, s-ar putea să se vadă ceva mai puţin decât vederea lui ar vrea să cuprindă. Pleşuvităţi ca amintiri ale timpurilor ce-au trecut fără victoriile răsunătoare ce azi s-ar vrea corzi de escaladă către piscuri virgine, neapărat asigurată de jos, pentru ca dacă urcarea nu mai poate să se facă prin propriile forţări, cineva să poată să-l tragă sau, dacă e să cadă cineva ori să-l prindă în braţe, ori să aibă pe cine să strivească.
 Frumosul gândurilor trecătoare e valabil atât timp cât place altora, producând la rândul ei plăcere proprie. Dar cum plăcerea e o băutură ce produce o  mare dependenţă, se caută producerea ei “made-home”. Necunoscuta reţetă a produsului original este căutată în ingrediente fără noimă, pe principul “tot va ieşi ceva, ceea ce poate-mbăta”. Parfumurile fine, puse la un loc cu frunze în putrefacţie, odată malaxate şi macerate, se transformă într-o tescovină bună doar de distilat.
Şerpii mai au şi un obicei. Reci fiind, preferă sânii calzi. Sunt calmi şi liniştiţi până îşi simt solzii fremătând, până când coada poate să se mişte pentru a produce senzaţii de mulţumire şi îmbătare a celui ce îl încălzeşte. Când se simte satisfăcut muşcă fără urme de regret, părăsindu-şi victima în agonie, căutând o alta...
De cumva clopoţeii nu sunt destul de interesanţi, ochelarii devin un simbol mult mai relevant. Relevant însă şi pentru otrava care îşi dublează efectul.
Omul este om şi amprenta, privită din acele înalturi în care totul se relevă, nimic nu se poate ascunde, nici fapta, nici făptura, nici intenţia.
Nici n-ar fi prea greu de privit din faţă un personaj care are idei deloc specifice omului, căci nevrându-şi vârsta cunoscută, caută să se arate mult mai valoros, într-ale potenţelor fizice decât l-ar putea caracteriza un număr... Dar ce se vede?
Sclipeşte intens, prea intens privind de sus, atat se poate să se vadă, căci totul este p reflexie, nimic nu intră, nimic nu iese. Chiar şi apa de ploaie lunecă, nelăsând ceva să se prinda, mai totul este dat să se prelingă.
Din spate nu apare decât o umbră a acelei prelingeri, a căderilor butucilor ce dădeau cândva să formeze ceva ce se asemăna a făptură pusă pe fapte mari, dar umbrite de propria-i delăsare şi conjuncturism în agăţarea firimiturilor de suflete în trecere. În punctul în care s-ar putea, normal poziţiona echilibrul şi stabilitatea, există doar o mare şi incertă umbră generatoare de haos. În loc de verticalitate se vede unduirea oblică a neputinţei de a se deosebi înalţimea de lungime.
Privirea îndreptată acolo unde toţi privesc, e doar o confirmare a diferenţelor dintre prima lume şi lumea de mai jos, acolo unde se culeg câteva frânturi din luminile rampelor, frânturi din ceea ce dat este să fie doar acelor ce poartă în priviri, spusă şi gesturi, har şi nu hulpavitate, imitativitate şi inconsistenţă. Stânga e uneori încurcată de dreapta, şi chiar de e o raritate, nu îndulceşte însă faptul că ceea ce ar trebui să fie în stânga trebuie să fie în dreata, motiv pentru care nu exista...
Restul e simplă dorinţă pentru sine şi vorbe pentru alţii, totul în tonalitatea zăngănirii solzilor a clopoţei.
Indicii: text cu trei autori, generaţia întârziaţilor, incertitudine de vârstă

Niciun comentariu: